Căutarea adevărului începe cu acceptarea faptului că o minte umană nu poate cuprinde Adevărul (cu majusculă), ci doar un model al Realității plin de lacune și aproximări. Asta echivalează cu faptul că nu poate exista o sursă umană a Adevărului, ceea ce face căutarea adevărului un travaliu personal, plin de îndoieli și dezamăgiri.
Nu putem cunoaște Adevărul
Chiar dacă acceptăm existența unei Realități unice și a unor legi ale sale suficient de uniforme, îmi este destul de clar că nu pot încape într-o minte umană. În primul rând nici măcar știința actuală nu poate încape într-o singură minte umană, și nu se întrevăd speranțe într-o simplificare.
Dacă mai adăugăm și adevărul despre alte ființe umane cu capacitate mentală similară cu a noastră, este cu atât mai clar că nu putem cunoaște un Adevăr care să aproximeze măcar complexitatea lumii în care trăim. Oare putem înțelege măcar 50% din constelația de motivații ale unei alte persoane?
Adevărul matematic
Putem poate cunoaște adevărul într-un domeniu foarte clar definit, cum sunt adevărurile matematice. Si aceste sunt însă adevărate doar într-un cadru axiomatic dat, putând să nu mai fie adevărate alegând alte axiome (vezi geometriile ne-euclidiene).
Legile logicii sunt de obicei general acceptate pentru că, în mare, corespund intuiției personale. Însă și acolo apar construcții care sfidează intuiția, spre exemplu o implicație de tipul "om cu vârsta peste 300 ani" => "este balerină" este adevărată într-o logică clasică, pentru că premisa este întotdeauna falsă. Această implicație se poate citi ca "nu există om peste 300 ani care să nu fie balerină", ceea ce este tehnic adevărat, deși nu aduce mare valoare practică.
Infinitul complică și mai mult lucrurile, generând paradoxuri de tipul "putem sparge o sferă în două corpuri care au volum egal cu sfera inițială" - infinitul apare aici în definirea volumului unui tăieturi a sferei infinit de complexe. Dacă mai adăugăm și teorema de incompletitudine a lui Gödel, ajungem din nou la un adevăr în infinite straturi, înfășurate precum foile unei cepe.
Chiar dacă lucrăm într-un sistem axiomatic care nu admite contradicții, oricum există o mare diferență între modelul matematic și realitatea în care trăim. Harta nu este teritoriul, ca să parafrazez o carte.
Adevărul care merită cunoscut
În condițiile în care un Adevăr absolut și complet este inaccesibil, pare rezonabil să ne concentrăm pe cunoașterea acelor aproximări suficient de bune ale Adevărului, aproximări care ne pot ghida acțiunile.
Sunt consecințe interesante dacă abordăm adevărul din acest punct de vedere. De exemplu, pot exista modele diferite care duc la același comportament (sau similar), deci vom putea crea clase de echivalență sau apropiere ale adevărurilor.
Poate adevărul meu nu este neapărat atât de diferit de adevărul tău, dacă comportamentele noastre sunt suficient de similare. De exemplu două religii diferite pot avea influențe normative similare în legătură cu problemele cele mai comune de morală. Vor exista poate anumite diferențe de explicare a motivelor, însă nu sunt neapărat mutual exclusive ca și normă morală. Până la urmă cum deosebești un om convins de ceva față de cel convins de contrariul, dacă cei doi nu fac nimic diferit din cauza asta?
Pericolul aDevărului
Au existat în istorie criminali egoiști, lipsiți de empatie sau chiar nebuni. Cei mai mari criminali însă, aceia care au ucis mii și chiar milioane de oameni, au fost de obicei oameni înarmați cu un aDevăr absolut și pe care au simțit nevoia să îl impună celorlalți, considerați incompatibili cu acel aDevăr pe care îl slujesc (D ca în "Devil").
Este mai bine deci să nu ne atașăm prea tare de adevărul nostru, mai ales atunci când ne îndeamnă la acțiuni extreme, ireversibile. Este mai bine poate ca adevărul să rămână un unghi de vedere personal asupra Realității, pe care îl putem argumenta și verifica cu realitatea care ne înconjoară, îl putem propune și discuta altora, însă nu este înțelept să îl impunem celorlalți.
Adevăr și morală
Dacă ajungem să concepem adevărul ca un model indicativ despre cum să ne trăim viața, atingem atât dimensiunea morală a adevărului (ce este etic să facem față de alții) cât și dimensiunea de adaptare la mediu - modelul despre lume care îmi permite să aleg calea potrivită pentru a realiza un anumit scop (adevărul științific).
Dimensiunea morală a adevărului este fracturată în multiple religii și filosofii care își dispută supremația în captarea Adevărului. Eu prefer să le consider aproximări mai bune sau mai puțin bune ale unui Adevăr moral inaccesibil - care ar reprezenta modul ideal în care să ne trăim viața.
Ce rost ar avea un adevăr care nu este legat de conduită? Chiar și contemplarea esteticului are pe lângă o dimensiune contemplativă și o dimensiune manifestă - poate armonizează persoana sau îi evocă trăiri care îi schimbă subtil comportamentul.
Adevărul științific
Adevărul științific despre lumea fizică este mult mai coeziv decât adevărul despre morală. Avantajul său este că majoritatea teoriilor se pot testa experimental. Există în continuare teorii concurente care nu au un câștigător unanim acceptat, însă în general există teorii validate de practică și teorii invalidate clar.
Nu înseamnă neapărat că Realitatea, chiar fiind unică și coezivă, admite un model științific unic care să epuizeze legile de interacțiune ale unor componente fundamentale ale Universului. Este în continuare posibil ca Realitatea să fie suficient de complexă pentru a nu o putea modela cu un singur model exact, făcând abstracție de erori ale măsurării. Pentru moment cea mai mare parte a experienței accesibile este acoperită cu câteva modele fizico-chimice, însă continuă să existe fenomene care nu au un model unanim acceptat (fizica cuantică).
Un concept unificat de adevăr
Făcând un salt cam brusc peste simțul comun, aș propune definirea Adevărului ca fiind modelul mental, ideal, care optimizează șansa umanității de a supraviețui după dispariția Sistemului Solar. Asta include atât cunoașterea științifică care să ne permită colonizarea spațiului, cât și valorile etice și morale care să permită colaborarea cât mai armonioasă între oameni pentru acest obiectiv.
Mă aștept ca din această definiție să rezulte niște imperative etice destul de similare cu morala clasică și intuiția etică personală. Disputele pe teme care nu par să contribuie la acest deziderat le-aș considera adevăr-neutre. Această definiție acceptă și că pot exista adevăruri personale incompatibile între ele, care de fapt să aproximeze destul de bine Adevărul salvator - care nu este accesibil complet minții umane.
Până la urmă, în unele cazuri poți ajunge la concluzii bune chiar folosind un raționament "greșit" - înțeles ca un model care aproximează mai puțin bine Realitatea. De exemplu, este puțin relevant pentru supraviețuire dacă nu mănânci ciuperci otrăvitoare pentru că ai un model complex al interacțiunii dintre toxinele din ciupercă și celulele corpului uman, sau doar crezi că un zeu al pădurii te va blestema dacă faci asta :)
Pentru zborul în spațiu, sigur nu funcționează modele foarte simple, însă în multe probleme de zi cu zi s-ar putea ca modelele supra-simplificate să fie uneori chiar mai eficiente, fiind mai ușor de ținut minte. Este riscant însă să ridicăm modele foarte simplificate la rang de legi punitive pentru orice membru al societății.
Normal, trebuie menținut minimul necesar de legi pentru a preveni proliferarea răului care poate afecta atât drepturile legitime ale persoanei cât și... colonizarea spațiului.
Non-contradicția
O precondiție a Adevărului e considerată în general non-contradicția, sau legea terțului exclus (ori e adevărat, ori nu). Această cerință, însă, a produs, chiar și în matematică, multe probleme - prin paradoxuri de tipul "acum mint". S-a încercat eliminarea acestei cerințe din sistemele axiomatice și s-au reușit succese neașteptat de mari, însă succesul nu a fost deplin.
În paradigma adevărului aproximat, cerința non-contradicției nu mai este necesară decât ca deziderat. Pot avea chiar în aceeași persoană două modele, diferite, care sunt contradictorii între ele, însă ele să ghideze destul de bine comportamentul optim în două ipostaze diferite. Găsim deseori astfel de exemple de contradictoriu în comportamentul unor oameni foarte respectabili de altfel. Atâta timp cât modelul este eficient adaptativ, cred că este acceptabil să existe astfel de... disonanțe cognitive nerezolvate.
În încheiere
Acest eseu se dorește o provocare la reflecție filozofică. Dacă doriți, puteți citi o dezvoltare mai pe larg a conceptului de moralitate derivată din colonizarea spațiului (în engleză). Relativ la adevărul științific, aflați de ce credem într-un Univers compresibil.
Nu putem cunoaște Adevărul
Chiar dacă acceptăm existența unei Realități unice și a unor legi ale sale suficient de uniforme, îmi este destul de clar că nu pot încape într-o minte umană. În primul rând nici măcar știința actuală nu poate încape într-o singură minte umană, și nu se întrevăd speranțe într-o simplificare.
Dacă mai adăugăm și adevărul despre alte ființe umane cu capacitate mentală similară cu a noastră, este cu atât mai clar că nu putem cunoaște un Adevăr care să aproximeze măcar complexitatea lumii în care trăim. Oare putem înțelege măcar 50% din constelația de motivații ale unei alte persoane?
Adevărul matematic
Putem poate cunoaște adevărul într-un domeniu foarte clar definit, cum sunt adevărurile matematice. Si aceste sunt însă adevărate doar într-un cadru axiomatic dat, putând să nu mai fie adevărate alegând alte axiome (vezi geometriile ne-euclidiene).
Legile logicii sunt de obicei general acceptate pentru că, în mare, corespund intuiției personale. Însă și acolo apar construcții care sfidează intuiția, spre exemplu o implicație de tipul "om cu vârsta peste 300 ani" => "este balerină" este adevărată într-o logică clasică, pentru că premisa este întotdeauna falsă. Această implicație se poate citi ca "nu există om peste 300 ani care să nu fie balerină", ceea ce este tehnic adevărat, deși nu aduce mare valoare practică.
Infinitul complică și mai mult lucrurile, generând paradoxuri de tipul "putem sparge o sferă în două corpuri care au volum egal cu sfera inițială" - infinitul apare aici în definirea volumului unui tăieturi a sferei infinit de complexe. Dacă mai adăugăm și teorema de incompletitudine a lui Gödel, ajungem din nou la un adevăr în infinite straturi, înfășurate precum foile unei cepe.
Chiar dacă lucrăm într-un sistem axiomatic care nu admite contradicții, oricum există o mare diferență între modelul matematic și realitatea în care trăim. Harta nu este teritoriul, ca să parafrazez o carte.
Adevărul care merită cunoscut
În condițiile în care un Adevăr absolut și complet este inaccesibil, pare rezonabil să ne concentrăm pe cunoașterea acelor aproximări suficient de bune ale Adevărului, aproximări care ne pot ghida acțiunile.
Sunt consecințe interesante dacă abordăm adevărul din acest punct de vedere. De exemplu, pot exista modele diferite care duc la același comportament (sau similar), deci vom putea crea clase de echivalență sau apropiere ale adevărurilor.
Poate adevărul meu nu este neapărat atât de diferit de adevărul tău, dacă comportamentele noastre sunt suficient de similare. De exemplu două religii diferite pot avea influențe normative similare în legătură cu problemele cele mai comune de morală. Vor exista poate anumite diferențe de explicare a motivelor, însă nu sunt neapărat mutual exclusive ca și normă morală. Până la urmă cum deosebești un om convins de ceva față de cel convins de contrariul, dacă cei doi nu fac nimic diferit din cauza asta?
Pericolul aDevărului
Au existat în istorie criminali egoiști, lipsiți de empatie sau chiar nebuni. Cei mai mari criminali însă, aceia care au ucis mii și chiar milioane de oameni, au fost de obicei oameni înarmați cu un aDevăr absolut și pe care au simțit nevoia să îl impună celorlalți, considerați incompatibili cu acel aDevăr pe care îl slujesc (D ca în "Devil").
Este mai bine deci să nu ne atașăm prea tare de adevărul nostru, mai ales atunci când ne îndeamnă la acțiuni extreme, ireversibile. Este mai bine poate ca adevărul să rămână un unghi de vedere personal asupra Realității, pe care îl putem argumenta și verifica cu realitatea care ne înconjoară, îl putem propune și discuta altora, însă nu este înțelept să îl impunem celorlalți.
Adevăr și morală
Dacă ajungem să concepem adevărul ca un model indicativ despre cum să ne trăim viața, atingem atât dimensiunea morală a adevărului (ce este etic să facem față de alții) cât și dimensiunea de adaptare la mediu - modelul despre lume care îmi permite să aleg calea potrivită pentru a realiza un anumit scop (adevărul științific).
Dimensiunea morală a adevărului este fracturată în multiple religii și filosofii care își dispută supremația în captarea Adevărului. Eu prefer să le consider aproximări mai bune sau mai puțin bune ale unui Adevăr moral inaccesibil - care ar reprezenta modul ideal în care să ne trăim viața.
Ce rost ar avea un adevăr care nu este legat de conduită? Chiar și contemplarea esteticului are pe lângă o dimensiune contemplativă și o dimensiune manifestă - poate armonizează persoana sau îi evocă trăiri care îi schimbă subtil comportamentul.
Adevărul științific
Adevărul științific despre lumea fizică este mult mai coeziv decât adevărul despre morală. Avantajul său este că majoritatea teoriilor se pot testa experimental. Există în continuare teorii concurente care nu au un câștigător unanim acceptat, însă în general există teorii validate de practică și teorii invalidate clar.
Nu înseamnă neapărat că Realitatea, chiar fiind unică și coezivă, admite un model științific unic care să epuizeze legile de interacțiune ale unor componente fundamentale ale Universului. Este în continuare posibil ca Realitatea să fie suficient de complexă pentru a nu o putea modela cu un singur model exact, făcând abstracție de erori ale măsurării. Pentru moment cea mai mare parte a experienței accesibile este acoperită cu câteva modele fizico-chimice, însă continuă să existe fenomene care nu au un model unanim acceptat (fizica cuantică).
Un concept unificat de adevăr
Făcând un salt cam brusc peste simțul comun, aș propune definirea Adevărului ca fiind modelul mental, ideal, care optimizează șansa umanității de a supraviețui după dispariția Sistemului Solar. Asta include atât cunoașterea științifică care să ne permită colonizarea spațiului, cât și valorile etice și morale care să permită colaborarea cât mai armonioasă între oameni pentru acest obiectiv.
Mă aștept ca din această definiție să rezulte niște imperative etice destul de similare cu morala clasică și intuiția etică personală. Disputele pe teme care nu par să contribuie la acest deziderat le-aș considera adevăr-neutre. Această definiție acceptă și că pot exista adevăruri personale incompatibile între ele, care de fapt să aproximeze destul de bine Adevărul salvator - care nu este accesibil complet minții umane.
Până la urmă, în unele cazuri poți ajunge la concluzii bune chiar folosind un raționament "greșit" - înțeles ca un model care aproximează mai puțin bine Realitatea. De exemplu, este puțin relevant pentru supraviețuire dacă nu mănânci ciuperci otrăvitoare pentru că ai un model complex al interacțiunii dintre toxinele din ciupercă și celulele corpului uman, sau doar crezi că un zeu al pădurii te va blestema dacă faci asta :)
Pentru zborul în spațiu, sigur nu funcționează modele foarte simple, însă în multe probleme de zi cu zi s-ar putea ca modelele supra-simplificate să fie uneori chiar mai eficiente, fiind mai ușor de ținut minte. Este riscant însă să ridicăm modele foarte simplificate la rang de legi punitive pentru orice membru al societății.
Normal, trebuie menținut minimul necesar de legi pentru a preveni proliferarea răului care poate afecta atât drepturile legitime ale persoanei cât și... colonizarea spațiului.
Non-contradicția
O precondiție a Adevărului e considerată în general non-contradicția, sau legea terțului exclus (ori e adevărat, ori nu). Această cerință, însă, a produs, chiar și în matematică, multe probleme - prin paradoxuri de tipul "acum mint". S-a încercat eliminarea acestei cerințe din sistemele axiomatice și s-au reușit succese neașteptat de mari, însă succesul nu a fost deplin.
În paradigma adevărului aproximat, cerința non-contradicției nu mai este necesară decât ca deziderat. Pot avea chiar în aceeași persoană două modele, diferite, care sunt contradictorii între ele, însă ele să ghideze destul de bine comportamentul optim în două ipostaze diferite. Găsim deseori astfel de exemple de contradictoriu în comportamentul unor oameni foarte respectabili de altfel. Atâta timp cât modelul este eficient adaptativ, cred că este acceptabil să existe astfel de... disonanțe cognitive nerezolvate.
În încheiere
Acest eseu se dorește o provocare la reflecție filozofică. Dacă doriți, puteți citi o dezvoltare mai pe larg a conceptului de moralitate derivată din colonizarea spațiului (în engleză). Relativ la adevărul științific, aflați de ce credem într-un Univers compresibil.