Ecuația inJinerească a iertării

"Valoare iertare" = "Bine creat celui iertat și celorlalți" - "Rău creat sieși și celorlalți"

Iertarea este menită să facă lumea mai bună. O lume mai bună este greu de conceput fără o stare de bine care pentru cât mai mulți dintre cei care o compun. Deci o lume mai bună se crează maximizând binele și minimizând răul. Binele general crește dacă binele făcut printr-o acțiune este mai mic decât răul (costul) acțiunii. Dacă de exemplu am foarte mulți bani și ajut un muritor de foame, eu pierd puțin iar beneficiul celuilalt e foarte mare. Dacă ajut pe cineva să ia de băut în detrimentul hranei copiilor proprii este clar o acțiune cu efect net negativ.

Nu toate situațiile sunt atât de simple, a optimiza binele este o ecuație foarte complicată. Dincolo de un optimalitatea Pareto nu se poate face bine cuiva fără a face un rău altcuiva (deși poate mai mic). Totuși, chiar și acest lucru poate fi per ansamblu benefic, de exemplu primim amenzi pentru depășirea vitezei, ceea ce are avantajul că reduce riscul de a fi accidentat de alt autovehicul care ar circula cu o viteză periculos de mare.


Uneori pierzi net pe o parte, dar câștigi pe altă parte - poate pierzi un impozit mai mare, dar scade riscul să fii ținta unui jaf motivat de sărăcie. E un echilibru complex, însă de multe ori este destul de evident care este compromisul superior, iar politicienii sunt chemați tocmai să optimizeze acest compromis - optim care este în continuă mișcare.

De multe ori nici nici nu suntem dincolo optimalitatea Pareto, există multe situații în care o acțiune are beneficii evidente cu dezavantaje neglijabile. Acestea ar trebui abordate primele, căci pentru ele nu va exista niciun pierzător.

Teoria jocurilor

Mediul în care trăim este unul colaborativ, în sensul că rezultatul colaborării este deseori net superior a ceea ce se poate obține pe cont propriu. Singuri nu ne-am putea produce tot ce avem nevoie pentru a trăi, ar fi și foarte greu să ne apărăm singuri împotriva celor care ar încerca să ne fure.

Există un concurs de programe pe calculator care implementează diferite strategii de adaptare într-un astfel de mediu colaborativ, cu reguli foarte simple, inspirate din dilema prizonierilor: cel mai mult câștigi dacă îl trădezi iar celălalt colaborează, dar dacă ambii colaborează ei câștigă în total mai mult decât câștigă egoistul, iar ne-colaborarea aduce per total mai puțin decât aduce fiecăruia colaborarea.

Per ansamblu colaborarea aduce pe termen lung cel mai mare câștig fiecăruia, însă există întotdeauna cineva dispus să câștige un pic în plus trădând încrederea celuilalt. Pe de altă parte, trădarea este și o strategie riscantă pentru că pot exista și alți trădători, iar când se întâlnesc ei câștigă foarte puțin, deși un pic mai mult decât dacă ar fi trădat doar celălalt.

Luat individual un joc, orice ar alege celălalt, câștigi mai mult trădând: dacă celălalt colaborează, câștigi maxim trădând. Dacă celălalt va fi trădat, îți reduci un pic pierderea trădând și tu. Și totuși această strategie nu asigură câștigul maxim dacă acest joc se joacă de multe ori iar trădătorii pot fi deosebiți cât de cât de cei colaborativi.

A fost realizat un concurs de jucat acest joc, în care concurenții sunt programe pe calculator care implementează diverse strategii de joc cu celelalte programe. Programele ajung să joace fiecare cu fiecare, fiecare pereche jucând un număr mare de jocuri, astfel că pot detecta "jucători" care folosesc des trădarea. Dacă toate programele ar fi colaborative, scorul total ar fi maxim, însă orice program care trădează constant ar avea avantaj maxim într-un asemenea mediu.

O strategie care a avut mult succes a fost una foarte simplă, "ochi pentru ochi" ("tit for tat"): la următorul joc fă ce a făcut celălalt, dacă a colaborat colaborează, dacă a trădat trădează. Pe termen lung însă s-a observat că această strategie are și puncte slabe, de exemplu orice trădare accidentală duce la o spirală de răzbunare care reduce scorul ambilor participanți. O strategie și mai bună în condiții de "zgomot" pe canalul de comunicare este un "ochi pentru ochi iertător", care mai încearcă să colaboreze din când în când după ce a fost trădat. O astfel de strategie poate reveni la colaborare după o mica trădare accidentală, crescând scorul mediu total.

Astfel se poate argumenta utilitatea iertării ca strategie de adaptare, atât la nivel personal cât și la nivel de societate. Diferența în viața reală este că jocurile nu au rezultat simetric aproape niciodată, iar deseori avantajul și dezavantajul fiecăruia în joc nu este clar. Deseori nu știi dacă cerșetorul cerșește pentru că nu are de mâncat sau trebuie să își mai construiască un etaj la vilă. De asemenea, nu știi întotdeauna la ce te înhami când oferi ajutorul. Operăm în situație de cunoaștere incompletă, dar cum stau lucrurile când situația este cât de cât clară?


Ce înseamnă o lume mai bună?

Nu este întotdeauna ușor de definit ce face lumea mai bună - mai ales dacă considerăm posibile efecte pe termen lung, când un bine imediat poate determina o catastrofă ulterioară. Totuși, în multe cazuri  particulare putem determina dacă efectul unei acțiuni este clar pozitiv sau negativ.

S-ar putea crede că o (re)distribuire uniformă a bunăstării ar optimiza obiectivului binelui comun. Experimentele comuniste arată însă consistent că o astfel de egalitate "după nevoi" duce pe termen lung la distrugerea motivației de a crea bunăstare în societate, reducând generalizat binele. În plus, apare suferință suplimentară pentru cei care nu acceptă un astfel de aranjament social - considerat de ei nedrept. Experimentul comunist economic a dat aceleași rezultate de sub-dezvoltare în multiple țări, chiar rulat multi-generație. Cel mai bun exemplu este sub-dezvoltarea Berlinului comunist în comparație cu Berlinul capitalist, deși au pornit de la același nivel.

Ce este Bine?

În general intuiția morală și majoritatea religiilor vor fi de acord că este "bine" să ajutăm semenii să evite suferința inutilă. Pentru cazul personal lucrurile sunt un pic mai nuanțate, există religii care recomandă expunerea la mici suferințe, probabil pentru clădirea caracterului, eu cred că scopul final fiind tot creșterea capacității de a face binele "clasic" în jur mai mult. Majoritatea religiilor acordă faptelor bune din timpul vieții o importanță mare în mântuirea personală, deci nu se poate spune că binele celor din jur nu este acceptat general moralmente. Mă refer aici la binele în accepțiunea cea mai generală, pe care o recunoaștem și intuitiv, gen a avea ce să mănânci este mai bine decât a muri de foame.

În general binele corespunde și cu intuiția personală despre starea de bine personală. A fi în suferință fără motiv nu poate fi bine. A fi nefericit nu prea este de bine. A fi sănătos și a nu avea grija zilei de mâine e mai bine decât să fii bolnav și foarte sărac :)

În general știm ce înseamnă senzația de bine din experiența personală. Există totuși excepții: unele stări de bine subiectiv (consumul de droguri) pot fi plăcute subiectiv, dar sunt catalogate drept rău din afară. Consider că multe se pot explica și prin consecințele pe termen mai lung ale acțiunilor respective, deși unele situații ar putea fi mai greu de catalogat moral. Pentru simplitate voi folosi totuși accepțiunea mai generală despre bine, fără părțile care sunt moral discutabile.

Dacă a face bine este echivalent cu accepțiunea generală de a-i face bine cuiva, atunci Binele trebuie să fie cumva în armonie cu rezultatul a ceea ce considerăm că face bine altuia. Dar cum putem defini Binele general? Din nou, problema asta e mult mai complexă, mai ales că societatea evoluează pe un interval mai lung decât viața unui om. Totuși, la fel cum majoritatea nu vor accepta că a muri de foame este ceva bun în sine, la fel creșterea bunăstării generale nu poate fi considerată rea dacă nu se cunoaște riscul unui efect negativ cunoscut. Putem deci aproxima "mai Binele" cu creșterea locală a binelui fiecăruia.


Probleme paraziților sociali ("free riders")

Ca și în jocul simplu în care concurează programe, în societate vor exista întotdeauna indivizi care vor încerca să profite de bunăvoința celorlalți pentru a obține un avantaj "nemeritat". Per ansamblu, un astfel de parazit va scădea binele total din societate, nu doar cu avantajul obținut de el, ci și prin scăderea sinergiei de colaborare. Dacă comportamentul de parazitare rămâne nepedepsit, el va disemina în populație pentru că recompensa ar fi mult mai mare decât pierderea*riscul. Doar o societate care are suficienți anticorpi împotriva parazitării poate obține un nivel al bunăstării superior. Este la fel cu animalul de casă, poate trăi și cu paraziți, însă o duce mai bine deparazitat.

Iertarea poate avea și ea rolul ei. Există instituția eliberării condiționate care iartă pe ne-recidiviști, există reducerea pedepsei pentru bună purtare. Ultima mi se pare un exemplu pozitiv pentru că face viață mai ușoară inclusiv gardienilor  și contribuie și la reeducare. Întrebare este dacă binele făcut acelui om este mai mare decât răul pe care l-ar preveni o pedeapsă mai aspră. Dacă tâlharul eliberat se duce și dă în cap altcuiva în perioada iertată, nu se poate să fie asta un lucru net pozitiv. Nu poți știi care este rezultatul întotdeauna, însă există statistici și este clar că riscurile foarte mici vor motiva comportamentul parazitar pentru câștiguri ușoare.

Ce atrage cel mai mult comportamentul parazitar sunt locurile cu bani mulți unde nu este cineva care să simtă că i s-a furat lui personal: fondurile comunității. De la administrația de bloc până la guvernul țărilor, banii publici atrag comportamentul parazitar, mai ales dacă nu există un risc suficient de mare de a fi prins și pedepsit.

Administratorul de bloc

La blocul meu, administratorul aducea pentru acoperiș un furnizor care făcea treabă de mântuială, se spune că pentru că primea și el o parte din banii dați de asociație înapoi în buzunarul lui ("para'n'dărăt"). Probabil de aceea îi lua partea furnizorului atunci când după lucrare ploua în casa celor de la ultimul etaj. Acesta este efectul parazitismului clientelar, dincolo de diferența de bani plătită în plus de către asociație.

Administratorul a continuat să administreze blocul în ciuda rezultatelor mediocre, pentru că oamenii se temeau de schimbare răului cunoscut. Administratorul a trebuit să facă ceva concesii atunci când mi-am rupt din timp și m-am băgat în comisia de cenzori și am găsit ce greșeli făcea - punea "apa caldă pentru apă rece" ca pierderi la "apă rece".

N-am găsit personal vreun furt, însă după niște ani o vecină a descoperit ca își însușea bonurile de curățenie pe care blocul le primea gratuit de la compania de gunoi. Era o găinărie, însă de frica unei condamnări a acceptat să își dea demisia, blocul ne-depunând plângere. Din fericire era suficient de bătrân ca să nu mai chinuie și alte asociații de proprietari. A venit în sfârșit un administrator cu care te poți înțelege, și lucrurile merg ceva mai bine: costurile sunt mai transparent împărțite și nu mai trebuie să mai fac și eu cenzor-at.

Per ansamblu, beneficiul obținut de administrator a fost mult mai mic decât au cântărit zilele fripte pe care ni le-a făcut nouă, deci a fost un rezultat net negativ per ansamblu în societatea blocului. Probabil blocul evolua mult mai bine dacă îl schimbam mai de mult, abia după au început investițiile mai serioase în reabilitare - blocul are niște ani.

Morala poveștii este că poți obține ceva rezultate cerând transparență și punând presiune constantă, dar pe unii doar cu justiția îi poți dezlipi de la borcanul cu miere. Și doar renunțând la răul cunoscut poți avea șansa la un bine mai mare, personal și ca societate.

P.S. O prezentare animată a jocului de mai sus împreună cu implicații se poate găsi la: https://ncase.me/trust/