Oamenii care au crescut în lipsuri se înrăiesc de obicei. Nu toți, cei care au avut norocul să cunoască compasiunea altora ar putea deveni oameni cu compasiune. Însă mulți oameni crescuți în lipsuri extreme rămân cu un instinct de a vedea viața ca o luptă "eu versus ceilalți". O vedem în oameni care arată o răutate inexplicabilă, oameni care se luptă pentru lucruri derizorii și meschine ca și cum viața lor ar depinde de acel lucru.
De exemplu la mine în bloc există discuții despre cine plătește apa consumată pe udatul grădinii, chiar dacă valoarea este derizorie iar grădina este a tuturor. Acesta este un exemplu "benign", cred însă că oamenii care au crescut în lipsuri extreme pot ajunge chiar mari criminali ai istoriei.
Ne naștem cu predispoziția de a colabora, însă și cu predispoziția de a lupta pentru propria viață dacă mediul devine ostil. Care predispoziție se dezvoltă mai mult depinde mult de mediul în care creștem. E mult mai ușor să fii generos când ai asigurate nevoile de bază și îți permiți chiar diverse extravaganțe. E foarte greu să înveți generozitatea dacă ai fost mult timp într-un mediu în care a trebuit să lupți la propriu ca să îți aperi bunurile personale.
Se pare că există o cultură a lipsurilor sau a abundenței chiar și în felul în care oferim feedback pozitiv. Oamenii crescuți într-o cultură a lipsurilor tind să perceapă oferirea unor laude altora ca și cum ar pierde ceva. Din contră, cei crescuți într-o cultură a abundenței oferă cu plăcere laude și fac lumea mai bună.
Unii oameni au noroc să crească într-un mediu cu lipsuri materiale însă într-o cultură a abundenței ca și comunicare. Totuși aceștia sunt excepțiile cred, lipsurile aduc de multe ori și o cultură a lipsurilor în comunicare.
Privind spre viitor, trebuie să ne gândim bine ce fel de oameni dorim să avem în lume. Vrem oameni crescuți într-un mediu al lipsurilor care să dezvolte instinctul egoist sau dorim o lume în care oamenii să învețe de mici beneficiile colaborării și ale generozității.